November 29, 2020

Arena Constantin Titi Ionescu! Gabriel Degeratu, propunere pentru denumirea viitorului nou stadion al Dâmboviței

Au trecut 6 luni fără Constantin Titi Ionescu şi e momentul pentru o propunere în atenţia autorităţilor locale, un gând ce vizează denumirea noului stadion al urbei, cel care va fi ridicat pe terenul din apropierea gării.

S-ar putea numi Mișu Ionescu, Constantin Tabarcea. Constantin Chiriţă, Pavel Muri Mureşan, Ştefan Fane Marcu, Ion Cazacu, Nicolae Tătaru, Sebastian Biță Stănescu, Constantin Tzitzeclis, Constantin Motoroiu, Florin Rădulescu, Narcis Coman, Nicolae Proca, Florin Grigore, Gheorghe Tătaru, Nicolae Dobrin, Decebal Puiu Neagu, Dumitru Tică Gheorghe, Ion Ene, Ionel Pitaru, Dumitru Mitică Economu, Nicolae Kallo, Claudius Sava, Petre Marinescu, Silviu Dumitrescu, Gheorghe Chivu şi, evident că, propunerile pot continua. S-ar putea numi şi Constantin Titi Ionescu.

La o jumătate de an de la trecerea în nefiinţă a lui nenea Titi, să-l lăsăm să povestească o… poveste care a avut loc pe vechiul stadion de sub Turnul Chindiei, situat între Sala de Arme, strada Justiţiei, Aleea Coconilor, Ştrandul lui Baronide, Moara lui Daffu, Iazul Morii şi, mai nou, strada Nicolae Dobrin. Este vorba de meciul de Cupă cu Universitatea Craiova, din februarie 1985, când s-au rătăcit legitimaţiile jucătorilor, iar peste 12.000 de oameni au asistat doar la o partidă amicală. O întâmplare cu Corneliu Stroe, Florin Halagian, Ion Crăciunescu, Şerban Necşulescu, Eugen Popescu, Nicolae Dincă, Constantin Tzitzeclis, Pantelimon Găvănescu, Viorel Chiriţă şi Cornel Dinu.

„Ehei, tăticule, ce-a mai fost şi cu Craiova! S-a jucat sâmbăta, iar preşedintele de atunci al clubului, profesorul de sport Nicolae Dincă a învoit-o pe Florica Georgescu, casieră, iar aceasta a plecat la ea acasă, într-o comună din judeţ, unde avea părinţii. Era liberă femeia, dar problema era că avea la ea cheia de la casa de bani, unde erau legitimaţiile de joc. Şi, uite-aşa, au început durerile de cap, după ce era clar că nu o puteam găsi pe casieră în timp util, într-o vreme când nici nu visam la telefoane mobile. Singura soluţie era să spargem casa de bani, dar preşedintele Dincă nu a vrut. Timpul trecea, în tribune se adunau spectatorii, mii de oameni, vă daţi seama că jucam cu celebra Craiova, campioana şi deţinătoarea Cupei României. Pe arbitrul de centru Ion Crăciunescu l-am rugat să mai întârzie startul meciului câteva minute, pentru a găsi o soluţie, dar era evident că dacă nu spărgeam casa de bani eram pierduţi. Suporterii înţelegeau că ceva rău se petrece, asta fiindcă meciul nu începuse la ora oficială şi pe tunelul spre vestiarul fluieraşilor era agitaţie mare. Apoi au început apostrofările şi injuriile la adresa mea, eu eram cu carnetele. Auzeam totul, dar mi-a fost frică să ies din birou şi să mă disculp, dar mai conta? Rezolvam ceva? I-am spus lui Halagian, antrenorul Craiovei, să jucăm amical, să le mai treacă supărarea oamenilor din tribune veniţi pe frig şi zăpadă, iar Florin mi-a cerut 100.000 de lei. Mi-a venit rău, ştiu că Şerban Necşulescu mi-a dat cu apă ca să-mi revin, iar apoi l-am rugat pe Corneliu Stroe, preşedintele oltenilor, să joace totuşi amicalul, dar fără bani, ştiu că prin preajmă era şi şeful centrului nostru de copii şi juniori, Eugen Popescu, cu care am jucat la prima noastră promovare în A, în 1961, cel care, pe merit, a devenit între timp şi… „stadion” aşa cum îmi place mie să spun. S-a jucat amicalul, dar a doua zi la mine acasă au venit miliţienii care m-au plimbat pe la cimitir ca să mă intimideze, apoi m-au dus la sediu şi m-au ţinut o oră într-o cameră goală, fără scaune, fără nimic. M-au luat tare şi m-au acuzat că am vândut meciul. Păi aşa se vindea un meci? Şi cu cine, cu Craiova, echipă de cupe europene, care ne-a bătut cu 3-0 şi în amical, eram totuşi o echipă de liga a doua, chiar dacă de-abia retrogradată din prima divizie. Până la urmă m-au dat afară de la club, cineva trebuia să plătească şi nota asta de plată şi am plătit cu funcţia chiar dacă eram nevinovat. Am plecat la Avicola Crevedia, unde directorul Viorel Chiriţă avea echipa de-abia intrată în C şi în pericol de retrogradare, iar acolo am avut un retur extraordinar după care, nu numai că am scăpat de campionatul judeţean, dar puteam să şi promovăm în B. În vara anului 1985, la Târgovişte a venit Cornel Dinu antrenor şi m-au adus înapoi. Se încerca revenirea în prima divizie, cu un om de fotbal născut în oraş. Îmi pusese cineva o vorbă bună la domnul director al UPET Constantin Tzitzeclis, iar prim-secretarul judeţului Dâmboviţa de atunci, Pantelimon Găvănescu, l-a rugat pe Chiriţă să mă lase să plec de la Crevedia, chiar în momentul în care directorului începuse să-i placă foarte mult fotbalul şi să vizeze divizia secundă, unde au fost aproape să ajungă şi după plecarea mea. La Târgovişte, practic, după şase luni, au recunoscut public că au greşit în privinţa mea şi am revenit la echipă!”

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi cei fără de care fotbalul târgoviştean nu ar fi avut identitate şi performanțe!

Haideţi să-i preţuim cât mai sunt în viaţă pe toţi cei fără de care fotbalul târgoviştean nu ar fi avut identitate şi performanțe!

Gabriel Degeratu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*